Dacă întrebi o mamă care sunt amintirile cele mai frumoase din primul an de viață al copilului ei, nu-ți va putea da un răspuns exact pentru că va cădea pe gânduri încercând să ierarhizeze ceva ce nu are egal. Dar dacă o întrebi care sunt cele mai așteptate momente din primul an, cu siguranță îți va menționa primii pași. Acele clipe în care își vede puiul desprinzându-se de mâinile ei protectoare care l-au legănat, l-au îngrijit, l-au mângâiat, și făcând primii lui pași pe cont propriu, acele clipe ar vrea să le poată salva în memoria sufletului ei fracțiune cu fracțiune ca pe un film care rulează pe slow-motion ca nu cumva să-i scape ceva, o mișcare, o privire, un gest.
Azi, puiul meu a făcut 11 luni. Mi-am salvat în folderul “comoara vieții” o sumedenie de momente speciale cu el pană acum. Dar astăzi, am asistat încremenită cum Ștefan s-a desprins ușor de mine și a făcut prima plimbare serioasă pe terasă. Spun serioasă pentru că să tot fi fost vreo 8 metri pe care i-a parcurs singur-singurel. Eu nu am făcut decât să tac și să îi dau senzația că sunt în spatele lui, abia ținându-l de bretelele de la salopețică. Un mers timid, cu pași mărunței, ca un pui de rățușcă, legănat de pe un picior pe altul și mânuțele îndoite în sus…așa pășea el, mititelul, sub privirile mute de surpriză și încântare ale mele și soțului meu, cu care făcusem un cod de atenționare când se petrece ceva în premieră, ca nu cumva să ne scape ceva.
Exercițiile sau, altfel-spus, antrenamentul nu a fost unul forțat, ci dimpotrivă, unul de voie. Nu am avut premergător, nici antemergător și nici hamuri. Nimic, totul a fost natural și firesc. Primii pași susținuți au fost pe lângă marginea patului, unde ne fugăream ca să prindem un funduleț gol ce nu vroia să fie schimbat. Apoi, pe lângă perete, singurel, el și-a exersat pașii adăugați. In zilele însorite, ținut de mânuțe de noi, nu prea sus pentru a nu-i influența poziția și echilibrul, am explorat toată curtea cât ne țineau piciorușele, vizitam toate orătăniile din curte și îl lăsam să stea singur pe picioare, uneori și desculț prin iarba. Așa a învățat să cadă în funduleț atunci când nu se simte sigur pe el și se dezechilibrează. Cel mai amuzant e când e pe punctul de a cădea în față dar se sprijină în palme și se ridică înapoi. Îmi place să ghicesc din asta că va fi o fire perseverentă, poate chiar încăpățânată…
Atât de mult i-a plăcut experiența asta încât a repetat-o cu mai multă siguranță în casă unde l-a văzut și buni Lila. Era conștient cred că e o premieră și pentru el. Și pentru că era intâmpinat cu exclamații și aplauze se oprea să se aplaude și el, țipând de emoție. Da, cred că bebelușii trăiesc emoțiile cu o altă intensitate ca noi, mai puternic și mai autentic decât un adult. Acum, o nouă etapă ni se întinde înainte. O nouă lume ni se deschide, noi orizonturi de atins, noi locuri de descoperit.
Puiule, de-ai ști cât de întins și frumos e pământul pe care călcăm și câte bogății ți se vor întinde la piciorușe!…Fie ca pașii tăi să fie siguri, ocrotiți de Cel de Sus, drumurile pe care vei apuca să îți scoată în cale tovarăși plăcuți și buni, iar călătoriile tale în viață să te înțelepțească! 
smartbabyfilip 
Loc de dat cu parerea